Bătrânețea

Comunicarea cu persoana varstnica

A sti sa comunici cu o persoana in varsta, potrivit stadiului de regresie a functiilor psihice care sunt premiza fiziologica a comunicarii, presupune insusirea catorva cunostinte generale despre influenta procesului de imbatranire asupra functiilor psihice, cu alte cuvinte despre imbatranirea psihologica. Este ceea ce a fost prezentat in cele de mai inainte.

Comunicarea are un rol esential nu numai in investigare si cunoasterea nevoilor, dar si in actul de ingrijire. Un gerontolog afirma cu multa dreptate ca a-i vorbi persoanei varstnice este un act de ingrijire. Cuvantul bine ales, bine receptat poate avea un efect terapeutic.

Multe persoane varstnice sufera adesea mai mult din cauza izolarii, ignorarii, marginalizarii, lipsei de comunicare cu cei din jur, decat de o boala sau alta. A-i vorbi unui varstnic, in graba, rastit, plictisit, indiferent, fara a te asigura ca te-ai adaptat intelegerii sale, nivelului de cultura, capacitatii de receptie, capacitatii auditive, poate sa-i faca rau, adancindu-i suferintele. Intre abuzurile contra persoanelor varstnice este inclus abuzul psihologic, emotional sau verbal care se refera la un limbaj nepotrivit mentionat mai sus, care se constituie intr-un stres care se adauga celorlalte pe care este obligat sa le suporte o persoana varstnica dependenta care are nevoie de ajutor. Necomunicarea cu o persoana varstnica poate insemna o condamnare la izolare psihologica si sociala, la precipitarea regresiei psiho-intelectuale, constituindu-se in acelasi timp si intr-un stres de subsolicitare.

Intr-o definitie simpla, comunicarea consta in transmiterea unui mesaj de la o persoana la alta.

Comunicarea devine efectiva atunci cand mesajul transmis este identic cu cel receptionat, altminteri avem un mesaj fie incomplet, fie distorsionat.

De retinut ca in toate conceptele apartinand de teoria nevoilor, comunicarea este inclusa printre nevoile fundamentale ale unei persoane in general, a unei persoane suferinde si varstnice cu atat mai mult.

S-a afirmat ca fiinta umana complexa este un tip indivizibil a carei existenta implica nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale. Aceasta argumenteaza pluridimensionalitatea fiintei umane. Orice persoana este o entitate umana ale carei nevoi si resurse sunt individuale si specifice. Astfel, nevoile umane se prezinta ca multiple si complexe, scopul satisfacerii lor fiind acela de a obtine o „stare de bine”, de confort, de crestere a calitatii vietii, ori calitatea vietii devine pentru varstnic unul din obiectivele esentiale ale oricarei interventii de ajutor sau de protectie; uneori, de pilda, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi posibile, calitatea vietii insa totdeanua.

In conceptul celor 14 nevoi fundamentale elaborat de Virginia Henderson, nevoia de comunicare ocupa un loc important ca si in la fel de cunoscuta „Piramida nevoilor”, modelul propus de psihologul american Maslow in care nevoia de comunicare este subinteleasa in toate cele cinci grade ale piramidei sale pornind de la baza catre varf – nevoi psihologice de baza, nevoi de securitate fizica si psihica, nevoi de apartenenta si afectiune, nevoi de stima si respect, nevoi de realizare de sine.

Pentru varstnic se poate afirma ca nevoia de comunicare este vitala, existenta sa, calitatea si durata vietii fiind amenintate de nesatisfacerea nevoii de comunicare ca si de o comunicare inadecvata. Mai devreme sau mai tarziu, o persoana in varsta iti traieste ultima parte a vietii care precede sfarsitul incheind existenta, comunicarea in acest stadiu avand semnificatii particulare si fiind alaturi de alte elemente de ingrijire paleativa o solutie a calitatii vietii pana in ultima clipa.

Am analizat in cele de mai inainte rolul comunicarii ca nevoie umana fundamentala, efectele absentei comunicarii in mod deosebit pentru orice persoana, defavorizata , vulnerabila, suferinda, varstnica mai ales, si sa analizam in continuare efectele unei comunicari distorsionate cauzele si consecintele in care poate avea loc aceasta in conditiile unei persoane in varsta cu diverse suferinte sau handicapuri si modalitatile de depasire a barierelor care se ivesc in aceste cazuri. Fiindca, dincolo de rolul comunicarii in general ca factor de vitalitate, de combatere a izolarii si de reintegrare sociala si socio-familiala, comunicarea la un lucrator social, intelegand prin aceasta intr-un sens larg orice profesionist (sau voluntar) care are intre atributii interventia de ajutor, ingrijire terapeutica, de protectie in favoarea unei persoane in varsta, cu nevoi, dependenta, comunicarea cu o astfel de persoana este un instrument de abordare, de eficacitatea utilizarii cu maximum de randament al acesteia depinzand rezultatele interventiei. Cu ajutorul comunicarii investigam tipologia persoanei, modificarile psihologice determinate de imbatranire, gradul acestora imbolnavire, suferinta, stres social si psihologic, handicap; prin comunicare obtinem date pretioase privind nevoile unei persoane sau alteia, in fine cu ajutorul comunicarii putem influenta chiar si in sens terapeutic (psihoterapeutic) starea persoanei, ne mai punand la socoteala transmiterea spre insusire a mesajelor noastre destinate s-o ajute.

O clasificare utilizata in geriatrie, in clinica geriatrica si in psihologia geriatrica, din punctul de vedere al capacitatii de comunicare, distinge: persoane varstnice comunicante, persoane varstnice partial comunicante, persoane varstnice non-comunicante.

Trecand la analiza conditiilor si factorilor de distorsiune a unei comunicari, care fie mpiedica transmiterea mesajului, fie duce la o receptionare incompleta sau distorsionata, afectand intelegerea, receptarea si evident si raspunsul se considera ca exista:

a)     factori personali;

b)     factori de mediu.

Mentionam ca acestia nu sunt neaparat specifici unei persoane varstnice dar incidenta lor este mai mare la aceasta categorie  care cumuleaza efectele psihologice regresive ale inaintarii in varsta, stresul izolarii sociale consecutive, efectele imbolnavirilor multiple (polipatologie, adica existenta mai multor boli concomitent), handicapul si dizabilitatile consecutive. Acest cumul si asociere includ evident si particularitati pe care le vom sublinia

a) factorii personali – tin de structura partenerilor la actul comunicarii si pot fi:

• emotionali (psihologici) – timiditate, suparare, teama, anxietate (teama exagerata fara obiect), resentimente;

• fizici, organici – oboseala, defecte de vorbire, surzenie, durere, boala;

• intelectuali – nivel de cunostinte, de instruire, limbaj:

• sociali – diferente de cultura, clasa socio-economica, origine etnica, origine rurala sau urbana, accent, s.a.

b) factori de mediu care pot influenta pozitiv sau negativ comunicarea, prin cresterea tensiunii sau disconfortului.

• fizici: zgomot, lipsa intimitatii, neacomodare;

• sociali: prezenta sau absenta altor persoane. A se tine seama ca anumite plangeri, raspunsuri la nevoi pot reprezenta probleme intime care exclud si prezenta altora; alteori persoana se simte mai in largul sau in prezenta, de regula, a unei rude apropiate, care eventual o incurajeaza sa comunice, confirma sau intareste cele spuse.

Inaintea initierii comunicarii, a dialogului se impune evaluarea cu grija a persoanei cu care se comunica (factori personali), cat si a mediului de comunicare (factori de mediu).

Orice comunicare implica verbalizarea mesajului, forma cea mai comuna, ideala, si manifestarile non-verbale. In cazul persoanelor varstnice, suferinde, cu diverse disfunctii de limbaj, de intelegere, de memorie si orientare nu todeauna poate fi utilizat mesajul verbalizat.

Comunicarea verbala se manifesa prin limbajul vorbit sau scris care reprezinta codul cel mai folosit de transmitere a mesajelor si este bine cand acest cod este inteles de ambele parti implicate in procesul de comunicare. Nu este suficient ca se vorbeste aceeasi limba ci, mai important este acelas inteles pentru cuvinte (neologisme, termeni tehnici, abrevieri, sinonime, etc.). Ca urmare, o conditie esentiala este aceea de a ne asigura in permanenta ca vom fi intelesi.

Limbajul non-verbal, care are la baza alte coduri decat cuvintele, codurile fiind de o mai mare varietate, include: expresia fetei, mimica, privirea, volumul vocii, tonul folosit, gestica, atingerea. In plus, persoana poate emite o serie de semne de comunicare care trebuie inregistrate si interpretate cu grija, semne vocale, emisiuni vocale dar non-verbale, ce pot avea semnificatii ce trebuie descifrate: gemete, oftat, gafaituri, tuse, plans, ras, diferite inflexiuni ale vocii, etc. Chiar si pozitia corpului in pat poate arata celor avizati existenta unei dureri care sileste persoana sa ia o anumita pozitie in care durerea e resimtita la o intensitate mai mica (in practica medicinii clinice sunt numite pozitii/posturi „antalgice” pentru ca diminua durerea); o pozitie de retragere, cu genunchii la barbie, insotita de o privire care exprima teama si ingrijorare poate fi sugestiva pentru anxietate, pentru diferite stari hlucinatorii vizuale sau auditive. Mentionarea si a acestor semne intentioneaza sa sublinieze doar gama variata de manifestari non-verbale, interpretarea lor revenind specialistilor – medici, psihiatri, psihologi, asistenti sociali, dar si altor persoane cu experienta.

De remarcat ca manifestarile non-verbale sunt mai aproape de realitate, fiind mai greu de distorsionat, de trucat.

In evaluarea de ansamblu a unor persoane de la care dorim sa culegem cat mai multe date vom identifica si alte mesaje non-verbale: miscari repezi, agitatie, neliniste, anxietate, inclestare musculara, tremuraturi, dificultati de concentrare. Urmarim daca eventual unele expresii, cuvinte ii pot declansa persoanei suparare, teama, iritare, plans sau alte stari deosebite.

O comunicare capata o cat mai buna calitate cu cat determina din partea persoanei varstnice si/sau bolnave o deschidere cat mai mare, totala chiar, care se bazeaza pe increderea pe care persoana cu care intra in dialog i-a inspirat-o ; aceasta incredere este cheia deschiderii, premisa obtinerii unui maxim de date privind suferintele, nemul]umirea nevoile; in acelasi timp, increderea este si o baza pentru un posibil efect terapeutic al comunicarii (psihoterapia). Fiindca exista comunicare terapeutica ce poate grabi si favoriza vindecarea, potentand celelalte tratamente, conventionale; o comunicare terapeutica poate reda dorinta de viata la cei depresivi.

Impartasirea de idei si judecati, empatizarea comunicarii, apropie participantii la dialog, valorizeaza persoana ce trebuie ajutata, transforma comunicarea intr-un instrument eficient.

Exista si situatii in care comunicarea poate fi intrerupta si blocata neintentionat, situatii ce pot fi prevenite in beneficiul eficien]ei comunicarii; aceasta eventualitate - blocarea se poate intampla in cazul schimbarii subiectului, impunerii fara tact a parerii proprii, grabei si trecerii bruste la concluzii si solutii, a unui limbaj incomprehensibil, neadaptat la nivelul de instruire si de cunostinte, pe alocuri, chiar incifrat. Pentru toate acestea se impune o pregatire atenta a intrarii in dialog - evaluarea prealabila a personalitatii interlocutorului, a conditiilor speciale – boala, deficit de memorie, deficiente senzoriale, etc.

In cazul persoanelor varstnice vom tine seama intodeauna de afectarea in mai mica sau mai mare masura a capacitatii de intelegere sau, altfel spus, a vitezei de perceptie a mesajului. Viteza proceselor psihice este incetinita, viteza fluxului nervos este mai scazuta; informatia de la emitator la receptor parcurge un timp mai lung decat in mod normal ceea ce intarzie si raspunsul pe care uneori trebuie sa-l asteptam cu mai multa rabdare.

La oamenii in varsta se instaleaza in timp o lentoare a proceselor psihice, numita si bradipsihie si, de asemenea, in fluenta debitului verbal, in termeni de specialitate – bradilalie; de altfel, terminologia „bradi” care semnifica incetineala este valabila si pentru alte procese si functii ale organismului in imbatranire.

O persoana in varsta isi gaseste mai greu cuvintele pentru a-si alcatui raspunsurile care, in final, sunt gasite daca cel ce conduce dialogul are rabdarea necesara. De altfel, rabdarea este o insusire obligatorie pentru toti cei ce lucreaza cu varstnicul ca si pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburarile de memorie pot interveni intarziind si mai mult raspunsurile, chiar daca persoana varstnica a inteles, a receptionat mesajul.

In alte situatii de imbatranire mai avansata, cu diverse afectari ale structurilor neurologice de suport a functiilor psihice, asa cum se intampla in imbatranirea avansata complicata cu boli neuropsihice sau chiar in imbatranirea timpurie cand pot aparea astfel de tulburari cu debut precoce, este afectata intelegerea; persoana asculta, aude dar nu intelege datorita degradarii unor zone din creier unde se face receptia si prelucrarea mesajelor. Nici in aceste cazuri nu trebuie sa ne pierdem rabdarea ci, sa insistam, sa apelam si la celelalte forme de comunicare non-verbale, fiindca poate fi vorba de o afazie partiala (afazie numindu-se pierderea capacitatii de intelegere [i de exprimare), de tulburari ale exprimarii verbale (disflazie), sau pur si simplu, de tulburari de auz.

Sa fim, de asemenea, pregatiti, pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sarac, stereotip adesea, ceea ce este o alta caracteristica a imbatranirii careia trebuie sa adaptam si propriul nostru limbaj si sa utilizam constant calitatea pe care o subliniam anterior, rabdarea.

Pentru favorizarea comunicarii se vor utiliza diverse tehnici care nu exclud, ci potenteaza calitatile celui care intra in dialog, in cadrul actului profesional, cu o persoana in varsta – pregatirea in domeniul psihologiei imbatranirii, a comunicarii, rabdarea, empatia, s.a – tehnici menite sa incurajeze persoana sa discute, cu deschidere si sinceritate, sa determine culegerea unui maximum de informatii.

Cele mai cunoscute tehnici de comunicare sunt:

Ascultarea care nu trebuie identificata cu auzitul, fiinca implica ascultarea persoanei intru totul, inclusiv observarea mesajelor non-verbale care insotesc pe cele verbale, in scopul obtinerii  unui mesaj total. Vor fi observate: tonul vocii, fluenta vorbirii, postura, expresia fetei, miscarile, cautarea si alegerea cuvintelor. Se apreciaza ca, in general, doar 10% dintre cei care conduc astfel de discutii, iau interviuri unor persoane cu diverse deficien]e o fac in mod corespunzator, ceea ce reduce eficienta ascultarii si, in consecinta,a comunicarii. Pentru a realiza o ascultare eficienta, e necesara o anumita pregatire: rezervarea timpului necesar ascultarii (nu graba, expedierea, superficialitatea, formalismul vor avea darul sa ofere premise pentru ascultare eficienta); concentrarea asupra comunicarii – ceea ce spunem noi, ce relatie propunem, ceea ce spune persoana respectiva, intrebarile, raspunsurile, acceptarea perioadelor de liniste, necesare si semnificative; evitarea intreruperilor (persoanele varstnice isi pierd mai usor sirul, fluenta vorbirii cand sunt antrerupte; reluarea se face mai greu sau intervine blocarea). Putem  totusi, orienta discutia cu grija,  in directia pe care o dorim si ne-am propus-o atunci cand exista tendinte de departare de subiectul pus in disccutie, ceea ce se intalneste adesea la o persoana in varsta; intregistrarea semnelor non-verbale insotitoare; evitarea gesturilor care pot distrage (neliniste, uitatul la ceas, privitul in alta parte – ziar, televizor, care pot sugera de interes si graba, ceea ce poate suspenda comunicarea).

Concomitent cu ascultarea se va face verificarea perceptiei intreband persoana daca a inteles, verificand calitatea, adaptarea raspunsului. Pentru verificarea perceptiei vom folosi procedeele: reafirmarea, repetarea ca un ecou, parafrazarea, repetarea raspunsului, afirmatiei, rezumarea.

O metoda de confirmare sau de demontrare ca mesajul a fost receptat este reflectarea. Aceasta ii permite evaluarea comunicarii, constatarea ca cel care vrea sa o ajute incearca sa o  inteleaga si sa se recunoasca prin altcineva n cuvinte si imagini. Atentie la aspectele esentiale: acordarea de pauze pentru linistire, ca si pentru odihna si adunarea gandurilor.

Ascultatul nu este insa eficient daca nu avem in vedere si disponibilitatea sau deschiderea care, pe langa ca sunt indicatoare ale personalitatii, pot fi si dobandite prin formare corespunzatoare. Cercetarile au aratat ca disponibilitatea atrage dupa sine disponibilitate. Aceasta prisvte mai ales pe cel care asculta, desi trebuie stimulata si la interlocutorul sau. Se poate realiza prin impartasirea biografiei si istoriei personale, prin sinceritate si naturalete. S-a observat ca folosirea linistei in comunicare este utila, poate „aerisi” relatia; da ragaz pentru adunarea gandurilor, asigura persoana ca este ascultata, sporeste calitatea si cantitatea informatiilor. Intercalarea comunicarii pri „atingere” sporeste increderea, face mai eficienta comunicarea.

Daca in cele de mai inainte am prezentat aspecte ale comunicarii in general, cu nuantari particulare pentru cazul persoanei in varsta, in continuare vom analiza situatia comunicarii cu persoana in varsta in conditii deosebite.

• Depresia. 

Foarte multe persoane varstnice sunt depresive, depresia fiind o situatie comuna. In aceste cazuri, vorbirea este mai lenta, mai inceata, raspunsurile intarzie, sunt scurte. Abordarea este mai dificila din cauza lipsei de concentrare, a sentimentului de inutilitate si neincredere, a pesimismului sau chiar, in cazuri grave, a ideilor de suicid. Tot in depresiile grave ne putem intalni cu negativismul verbal, cu mutismul, adica refuzul de a vorbi, de a comunica.

In aceste cazuri, intrebarile vor fi scurte, spre a nu solicita capacitatea de concentrare, reluate dupa o pauza, fara insistente si persuasiune care pot determina o blocare a comunicarii. Incercam sa convingem ca tot ceea ce facem este in scopul de a-l ocroti, de a-l ajuta.

• Tulburarile de auz. 

Surditatea totala (mai rar) sau partiala (mai frecvent) sau hipoacuzia sunt frecvente la o persoana in varsta al carui auz diminua chiar in cadrul imbatranirii normale. In aceste cazuri, ne pozitionam in asa fel incat sa ne poata vedea fata si buzele in timp ce vorbim. Verificam daca  persoana foloseste proteza auditiva, daca este deschisa, daca bateria este functionala. Vorbirea va fi clara, simpla, cu fraze scurte, vom vorbi mai tare, dar fara a tipa, rostind silabele mai rar. Adaugam mimica si gestica. Nu ne enervam,  fiindca persoana nu ne aude, sau inca nu aude, deoarece nu am luat masurile mentionate anterior. Putem comunica, eventual, prin semne, prin scris, prin desen.

• Tulburarile de vedere. 

Scaderea acuitatii vizuale este de asemenea paralela cu inaintarea in varsta. Este de diferite grade, pana la pierderea completa a vederii (cecitate vizuala). Limbajul verbal este in prim plan, mijloacele non-verbale iesind din discutie. Informam persoana in legatura cu orice alte zgomote, alte persoane care intra in camera, diferite manevre necesare de pilda unei examinari, cercetarii unor documente personale.

• Tulburarile de intelegere si de exprimare. 

Se intalnesc la persoanele cu suferinte cerebrale, cu sechele dupa accidente cerebrale-vasculare si se traduc prin: incoordonarea in vorbire, dificultati in arajamentul cuvintelor in fraza, inabilitate de a-si gasi cuvintele, imposibilitatea de a raspunde (in termeni de specialitate afazie, disfazie, dislexie).

Se pun intrebari care sa comporte raspunsuri prin „da” si „nu”, sau printr-un dat din cap. Acordam mai mult timp pentru a obtine raspunsurile. Observam concomitent comportamentul si limbajul non-verbal.

• Nervozitatea. 

Unele persoane varstnice pot fi surprinse intr-o stare deosebita de iritabilitate, de nervozitate, determinate de suparare sau fara o explicatie anume; nervozitatea poate traduce teama, anxietate sau neputinta, stari ce pot fi prevenite si risipite prin explicatii si asigurari. Incercam sa-i deturnam atentia de la obiectul supararii, nervozitatii, antrenand persoana in alte activitati pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, dupa care revenim la scopul comunicarii. In nici un caz nu ne vom enerva si nu vom raspunde „cu aceeasi moneda”.

• Violenta. 

O situatie mai speciala pe care o putem intalni la unele persoane in varsta si care sa se explice printr-o serie de cauze (pe care trebuie sa le investigam dinainte): leziuni cerebrale, senilitate, diverse afectiuni psihice, consum de alcool, reactii secundare la unele medicamente care pot determina stari de agitatie.

Ne informam, de asemenea, inaintea initierii comunicarii, privind potentialul de violenta (accese de violenta in antecedente, confuzie si dezorientare, agitatie, iritabilitate, impulsivitate, non-cooperanta, suspiciune).

Daca suspectam un potential de violenta, vom lua urmatoarele masuri: informarea celorlalti membri ai echipei (e recomandabil sa nu abordam singuri o astfel de persoana), identificarea eventuala a unor anumite cauze care pot declansa violenta, plasarea persoanei intr-o camera unde poate fi observata in permanenta, indepararea obiectelor contondente; nu vom atinge persoana si nici nu vom face miscari bruste spre aceasta, spre a nu-i declansa reactii de aparare, agresivitate. Se pastreaza o anumita distanta de persoana, evitam sa stam cu spatele. Daca nu reusim, apelam la ajutor, chiar specializat: psiholog, psihiatru, ambulanta.

• Plansul. 

Putem intalni persoane care plang usor, emotive, labile sau plang spontan, nestapanit, nemotivat, in anumite inbolnaviri cerebrale cum sunt unele forme de scleroza cerebrala – sindromul pseudo-bulbar. In prima situatie plansul este o supapa de usurare, de descarcare a tensiunilor si de aceea trebuie ingaduit. Nu-i vom cere sa inceteze plansul, nu vom plange alaturi, fiindca nu este un model de empatie, de compasiune recomandabil in aceste cazuri.

Vom ramane alaturi, cu rabdare pana se linisteste, asigurandu-i intimitatea. Folosim atingerea ca mijloc de comunicare si apropiere. Dupa ce va inceta plansul, vom relua comunicarea, cu grija, cu blandete, cu menajamente si cu tact.

Am insistat mai mult asupra comunicarii fiindca, dincolo de rostul sau in castigarea increderii in obtinerea de informatii, in identificarea nevoilor, ne ajuta in cunoasterea individualizata. In general, comunicarea este cel mai important mijloc de evaluare. O comunicare eficienta asigura cea mai mare parte a evaluarii. Este o evaluare directa, chiar daca nu intodeauna este suficienta, avand in unele cazuri nevoie si de heteroevaluare, adica de informatii culese de la alte persoane din anturaj, ramane totusi esentiala.

Si evaluarea presupune o formare adecvata, cunostinte de psihologie, putandu-se afirma ca este si o arta.

Evaluarea este insa mai concreta, ceea ce a facut ca sa poata fi standardizata, fapt ce usureaza mult (si directioneaza) activitatile profesionistilor care au drept obiect al muncii o latura sau alta a protectiei si ajutorului persoanelor varstnice.

(sursa: creeaza.com)